Fotografie din ziua nuntii – Gabriela & Vlad
Locatie: Aroma
Videografie: AV-Weddings
Cuvintele pe care nu le-am spus …
Sunt despre felul ei de a fi, de frumoasă adormită ce își primește culorile pe pleoape
în spectre de lumină și apoi râde, de răsună cristalul paharelor și se zbat între ele
paginile de carte veche și cuminte de pe rafturi.
Nu am vorbit despre cum are ursitoare vesele, ca zilele de toamnă blânde, ce îi
poartă voalurile de emoție, până o găsește el. Iar el o găsește tot zâmbind, gata să
zboare cu el, ca o linie desenată cu scop, pe o foaie texturată.
Am tăcut când culorile pastelate ale florilor și ale liniștii dintre ei s-au auzit în toată
casa, când el o ținea posesiv și ea accepta, fericită, că de acum se vor prezenta ca
două figurine sculptate una lângă alta mereu.
M-au privit tot timpul cu deschidere, ca cerul cu stele de pe umerii ei, ca palmele
deschise pline de trifoi proaspăt, norocos și gingaș. În contrast cu vechimea pielii de
pe cărți sfinte și a lemnului din icoane ce le ascultă în ecouri jurămintele.
I-am spus că baloanele nu sunt pline de aer, ci de dorințe și îmi râde în obiectiv
pentru că azi și ea crede în povești, când are lângă ea mici zâne în albastru de cer și
un prinț ce i-a așezat o altă inimă pe degete, doar a lui și doar pentru ea.
Nu am spus nimic despre cum râsul lui e doar pentru ea și niciodată pentru aparat,
despre cum mâna lui o atinge ca să se asigure că e acolo și ea îl strânge ca să îi
spună că Da, da sunt! Și ești.
Am tăcut, ca dansul dintr-o seară ce părea de bal, desprins din desene vechi, cu un
sărut pe mână și valuri de dantelă și voal, să se disipe prin aer, să însuflețească
frunzele din părul ei, cățelușii purtători de drăgălășenie și cerul deschis la propuneri
secrete și promisiuni.
Când artificiile s-au stins, când pașii nu s-au mai auzit și horele s-au oprit, zâmbetele
s-au dus la culcare și ei au plecat spre apus, spre propria poveste, mi-am dat seama
că nu trebuia să spun altceva.
Iar cuvintele pe care nu le-am spus stau toate, într-o fotografie de poveste.
Eng
The words I never said…
Are about the ways she is, like a sleeping beauty receiving her colours on her eyelids
in spectres of light and how she laughs, making the crystal sing and old books pages
ruffle on shelves.
I never spoke about how her joyous fairies, like autumn gentle days, carry her veils of
emotions, until he finds her. And he does, smiling still, ready to fly away with him, like
a line drawn with purpose on a textured page
I stayed silent when the pastel nuances of flowers and their silence resonated inside
the house, when he kept her possessively close and she accepted, with joy, that from
now on they’ll show themselves as two sculpted figurines, one beside each other
forever.
They looked at me with open souls, like the sky of freckled stars on her shoulders,
like palms keeping safe fresh clovers, lucky and frail. In contrast with the hardened
leather of old holly books, and wise icons that hears their vows echoing.
I told her balloons aren’t filled with air, but wishes and she laughs to my camera
because today she believes in fairy tales, with pixies in blue next to her and the price
that placed another heart on her fingers, his and just for her.
I said nothing about how he smiles only for her and never for the picture, about how
his hand touches her to make sure she’s real and she touches back to say yes, I am,
you are too.
I was silent, for the dance torn from a story page, with a hand kiss and waves of lace
and veil, to spread over the night, to breathe life into the leaves from her hair, and the
cuteness in the pair of puppies, and the night sky, bearer of secrets and promises.
When the fireworks fell dark, when the steps went quiet and the dance went to sleep,
along with the smiles and their ride into the sunset, towards their own story, I realised
there was nothing else left to say.
And all the words I never said are in the visual storytelling of this wedding.